Digital Bridges

M-am născut şi am trăit 20 de ani într-o dictatură. Într-o ţară din care aproape fiecare locuitor şi-ar fi dorit să fugă. Într-o ţară din care mulţi au şi reuşit să plece, scoţând, ulterior, în afara graniţelor sale, alte rânduri de oameni. Fie că şi-au răscumpărat familiile, fie că au bătut la toate uşile autorităţilor statelor în care se stabiliseră, pentru a solicita reîntregirea familiei, mulţi dintre români au reuşit „transbordarea” într-o lume liberă şi prosperă într-un fel sau altul. Preţ de 20 de ani am trăit ascultând poveşti despre astfel de cazuri. Iar sacul cu istorii nu s-a golit, brusc, nici după evenimentele din decembrie 1989, când România şi-a luat şi ea porţia de libertate. Nişte ani, plecările din ţară s-au mai redus numeric, pentru ca în ultimul timp să se intensifice, motivaţia fiind, de această dată, predominant economică, nu ideologică. Sunt câteva milioane de români în afara graniţelor ţării, unii plecaţi definitiv, alţii cu gânduri de revenire. Puşi unul lângă altul, cu siguranţă ar putea forma o mică Românie, poate una mai bună. Mi-e greu să nu compar situaţia noastră, a românilor, cu cea a turcilor. Care, mai numeroşi decât românii şi între graniţele Turciei, dar şi aiurea, prin lume, aspiră, ca naţie, la integrarea în marea familie europeană. Şi, dacă României i-au fost acceptate cererile de azil şi apoi solicitările de reîntregire a familiilor, pentru ca după revoluţie să îi fie răsplătite aşteptările şi năzuinţele europene, nu văd de ce Turcia nu s-ar afla, cândva, în viitorul apropiat, în aceeaşi situaţie. În ciuda tuturor argumentelor venite dinspre tabăra care se opune aderării Turciei, de la cel geografic, la cel religios, trecând prin cel cultural şi ajungând la cel instituţional, Turcia are motive să aspire la aderare şi argumente care să le susţină.

Cel mai des auzim că Turcia nu este o ţară europeană (parcă francezii sunt cei mai vocali în acest sens), pentru că se află cu „fundul pe două continente”, iar capitala sa nici măcar nu „a picat” în Europa. Bun, dar cine a trasat frontierele externe ale Europei, cine le-a stabilit limitele? Există cumva un „pe aici nu se trece” de care n-am aflat, un „permis de Europa”? Dacă da, atunci discutăm despre „familia” europeană în cu totul alţi termeni. Dar cel puţin deocamdată nu ştiu să fie cazul. Cu atât mai mult cu cât există în Europa voci (destul de importante, unele dintre ele) care susţin o Europă mult extinsă, din care să facă parte nu doar ţările continentului, ci şi state mediteraneene, precum Marocul sau Israelul, de exemplu.

Se întreabă mulţi ce puncte culturale comune ar avea Turcia cu ţările Europei. Ce legături istorice are ea cu Europa. Şi mă întreb cum de nu pomeneşte nimeni despre cât de mult se extinsese Imperiul Otoman spre centrul Europei şi cât de mult şi-a pus amprenta din punct de vedere social şi cultural această perioadă asupra respectivelor popoare europene. Sigur, n-a fost vorba despre „vizite de plăcere”, ci mai degrabă de o permanentă confruntare (vorbim despre perioada Imperiului Otoman), dar fie şi dacă ne referim strict la influenţele în plan lingvistic sau culinar ale acelor vremuri, şi tot trebuie să acceptăm evidenţele. Dacă ne uităm la relaţiile istorice dintre englezi şi francezi sau dintre francezi şi germani, de exemplu, ar trebui să nu mai credem în viitorul familiei europene. Dar scopul Europei este chiar acela de a regrupa ţări şi de a le sublinia punctele comune, pentru a le aduce sub aceeaşi umbrelă, împiedicând astfel o nouă confruntare.

De peste 15 ani, la porţile marii familii europene aşteaptă cineva. I s-a cerut în repetate rânduri să respecte nişte norme impuse de europeni pentru a putea intra. Această ţară a fost ţinută prea mult în faţa uşii pentru a i se putea comunica sec, acum, că nu se poate. Gazda însăşi s-ar face de râs. Şi aşa se află într-o situaţie jenantă, ţinând-o la uşă de atât timp şi acceptându-i pe alţii înaintea sa. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre un stat membru NATO, al Consiliului Europei, membru fondator al ONU, OCDE, al OSCE şi al G-20.

Adevăratele motive de temere sunt altele. Dar Europa este un pic cam ipocrită pentru a le recunoaşte. Iar recunoscându-le şi-ar distruge reputaţia, pentru că, măcar la nivel declarativ, luptă împotriva discriminărilor de orice fel.

Europa are o problemă religioasă, dar n-o va spune niciodată deschis. Multe voci europene s-au ridicat pentru a susţine ceea ce a fost numit „clubul ţărilor creştine”, adică o Europă a ţărilor în care religia oficială să fie una creştină. Îndepărtându-se, astfel, o ţară musulmană şi bogat populată. Refuzându-se ceea ce eu numesc „invazia basmalelor”, a vălului islamic care sperie atât în ultima vreme. Europa îl are deja în ogradă şi nu ştie ce face cu el. Până una-alta, încearcă să-l interzică, făcându-i o nesperată publicitate şi dându-i putere, în loc să-l înlăture prin soluţii inteligente de integrare socială, culturală, economică. Războiul global „împotriva terorii”, în care „cine nu era cu America, era împotriva ei”, a dat aripi tensiunilor de natură religioasă la scară planetară, scoţând în evidenţă fix ceea ce nu era nevoie: slaba toleranţă în chestiunea religioasă. Iar bătrânul continent a căzut în aceeaşi capcană.

Numai că Europa trebuie să recunoască faptul că Turcia este, ca şi statele din sânul ei, o ţară laică. Iar dacă UE se vrea „un club creştin”, ar trebui, probabil, să-şi stabilească o cotă de non-creştini admisibili în rândurile sale, nu? Dar aş vrea să văd ce vor face atunci Germania, Franţa şi Marea Britanie, de exemplu. Dacă se depăşeşte numărul admis de non-creştini, ce se va întâmpla, li se va sugera acestora că nu sunt bineveniţi? Bun, şi ce ne facem, mergând pe acelaşi raţionament, cum mai rămâne cu extinderea, căci Albania şi alte ţări din Balcani, care fac parte integrantă din istoria Europei, ar însemna să fie lăsate deoparte, din cauza majorităţii musulmane din aceste ţări. Aceeptând marele stat cu religie oficială musulmană, Europa n-ar face decât dovada unei înalte toleranţe religioase şi înţelepciuni.

În plină criză economică, în care resursele energetice sunt din ce în ce mai valoroase, iar gazoductele şi oleoductele sunt la mare căutare, Europei nu i-ar strica deloc o Turcie în ogradă. O Turcie în care să zburde liber euro, pentru a căpăta putere, în lupta cu dolarul, o Turcie care să pompeze Europei energia de care are atâta nevoie.

Desigur, pentru a putea intra în casă, musafirul trebuie să accepte regulile locului. Trebuie să se adapteze, să se democratizeze, să-şi rezolve numeroasele probleme interne şi externe. Nu e ţară care să nu aibă probleme. Unele au mai multe, dar asta nu înseamnă că trebuie să spui din start „nu”, atunci când îşi manifestă intenţia de a ţi se alătura. A refuza a priori Turcia înseamnă o asumare a unei imense responsabilităţi istorice în faţa unui secol ameninţat de convulsii.