Cât de “fraţi” suntem cu turcii?
Dacă vă invităm la un mic curs de istorie, strâmbaţi din nas. Cine mai are chef de aşa ceva, când prezentul ne acaparează cu totul? De un curs de lingvistică nici nu mai vorbim. Este pentru cunoscători, prea elitist şi rece, nu?
Fără a răsfoi paginile manualelor, fără a audia discursuri pompoase despre relaţiile poporului român cu turcii şi limba turcă, ne vom opri asupra lor în joacă. Nu-i nevoie decât de un pic de răbdare, cât timp vom scormoni împreună în memorie.
Pentru că, vrând, nevrând, fiecare dintre noi este un pic „turc”. Factori sociali, politici, economici şi culturali au decis asta. Era imposibil să nu rămână fără urmări în plan linvistic. Vorbirea “get-beget” românească încorporează elementele turceşti, atît la nivelul culturii cît şi în limbajul popular. „Get-beget” fiind doar unul dintre umilele exemple…
De la tavan, până la ciorbă, de la sarmale, până la sictir, bacşiş sau puşlama, de la atlas la bidiviu, de la acaret, până la amanet, de la buzdugan, la calcan, de la huzur la taifas, de la taraf, la balama, până la boccea, basma şi catifea, limba română abundă în „turcisme” de care ne lovim zilnic, dar şi de unele îngheţate în timp sau chiar moarte, dată fiind evoluţia societăţii.
Pentru că relaţiile noastre cu Turcia datează din vremea în care Imperiul Otoman ajungea pe linia Dunării, la sfârşit de secol XIV. Au urmat încoronări şi maziliri ale domniilor valaho-moldave, lupte, victorii, capitulări, imixtiuni turceşti în viaţa socială, economică şi administrativă a românilor. Plata haraciului şi a peşcheşiului a devenit o obişnuinţă, contribuind la generalizarea corupţiei de care nu ne-am putut dezbăra nici azi. Influenţa orientală (turcească) în cultura şi istoria românilor este foarte importantă.
Turcii au adus, susţin lingviştii, circa o cincime din lexicul românesc. Ne-au lăsat şi bacşişul, iadeşul, şi paşa, dar şi geamgiul, şi ghiveciul, musacaua, baclavaua, sarailia şi şerbetul, licheaua, puşlamaua, cearşaful, muşamaua, cişmeaua şi giurgiuveaua. Ne-au dat nume pentru ce nu ne plăcea foarte tare, aşa că ne-au „găsit” ei câte o denumire: mangafa, tembel, zevzec, haimana, babalâc, calabalâc, halal, hal, huzur, ageamiu, bre, chefliu, chior, chel, cusur, dambla, dandana, hac. Şi ne-au lăsat şi expresii şi locuţiuni numai bune de calchiat după turcă, precum „în ce ape te scalzi?”, „a veni de hac” sau „a bea tutun”. Ne convine sau nu, tot din turcă, prin „filtrul” romani, provine şi celebrul şi atât de actualul termen de „manea” (din „mane”, melodie turcească).
Chiar dacă am luptat cu turcii şi le-am rezistat cât şi cum am putut, presiunea culturală turco-otomană pusă de ani în şir de convieţuire este evidentă mai ales în Muntenia şi Moldova.
Cât de “fraţi” suntem cu turcii?
Marina Constantinoiu
Dacă vă invităm la un mic curs de istorie, strâmbaţi din nas. Cine mai are chef de aşa ceva, când prezentul ne acaparează cu totul? De un curs de lingvistică nici nu mai vorbim. Este pentru cunoscători, prea elitist şi rece, nu?
Fără a răsfoi paginile manualelor, fără a audia discursuri pompoase despre relaţiile poporului român cu turcii şi limba turcă, ne vom opri asupra lor în joacă. Nu-i nevoie decât de un pic de răbdare, cât timp vom scormoni împreună în memorie.
Pentru că, vrând, nevrând, fiecare dintre noi este un pic „turc”. Factori sociali, politici, economici şi culturali au decis asta. Era imposibil să nu rămână fără urmări în plan linvistic. Vorbirea “get-beget” românească încorporează elementele turceşti, atît la nivelul culturii cît şi în limbajul popular. „Get-beget” fiind doar unul dintre umilele exemple…
De la tavan, până la ciorbă, de la sarmale, până la sictir, bacşiş sau puşlama, de la atlas la bidiviu, de la acaret, până la amanet, de la buzdugan, la calcan, de la huzur la taifas, de la taraf, la balama, până la boccea, basma şi catifea, limba română abundă în „turcisme” de care ne lovim zilnic, dar şi de unele îngheţate în timp sau chiar moarte, dată fiind evoluţia societăţii.
Pentru că relaţiile noastre cu Turcia datează din vremea în care Imperiul Otoman ajungea pe linia Dunării, la sfârşit de secol XIV. Au urmat încoronări şi maziliri ale domniilor valaho-moldave, lupte, victorii, capitulări, imixtiuni turceşti în viaţa socială, economică şi administrativă a românilor. Plata haraciului şi a peşcheşiului a devenit o obişnuinţă, contribuind la generalizarea corupţiei de care nu ne-am putut dezbăra nici azi. Influenţa orientală (turcească) în cultura şi istoria românilor este foarte importantă.
Turcii au adus, susţin lingviştii, circa o cincime din lexicul românesc. Ne-au lăsat şi bacşişul, iadeşul, şi paşa, dar şi geamgiul, şi ghiveciul, musacaua, baclavaua, sarailia şi şerbetul, licheaua, puşlamaua, cearşaful, muşamaua, cişmeaua şi giurgiuveaua. Ne-au dat nume pentru ce nu ne plăcea foarte tare, aşa că ne-au „găsit” ei câte o denumire: mangafa, tembel, zevzec, haimana, babalâc, calabalâc, halal, hal, huzur, ageamiu, bre, chefliu, chior, chel, cusur, dambla, dandana, hac. Şi ne-au lăsat şi expresii şi locuţiuni numai bune de calchiat după turcă, precum „în ce ape te scalzi?”, „a veni de hac” sau „a bea tutun”. Ne convine sau nu, tot din turcă, prin „filtrul” romani, provine şi celebrul şi atât de actualul termen de „manea” (din „mane”, melodie turcească).
Chiar dacă am luptat cu turcii şi le-am rezistat cât şi cum am putut, presiunea culturală turco-otomană pusă de ani în şir de convieţuire este evidentă mai ales în Muntenia şi Moldova.
