Digital Bridges

N, BE, D, F, S, CH şi multe, multe alte litere, la grămadă, câte una, câte două, câte trei, în funcţie de importanţa localităţii de provenienţă. V-aţi prins, desigur. Vorbesc despre plăcuţe de înmatriculare şi ţări de origine. Despre maşini, aşadar. Dar despre maşini conduse de oameni. Şi mai ales despre acele maşini care gem, împovărate de bagaje şi pasageri înghesuiţi pe banchete mai mult sau mai puţin încăpătoare.

Autostrăzile Europei devin, în iulie-august, un adevărat infern. Mai ales pe direcţia Austria-Croaţia-Bulgaria, apoi Grecia sau chiar Turcia direct. Când pleci din România, pe la Giurgiu-Ruse, şi te îndrepţi spre Sofia, pe autostradă, le vezi venind una după alta, parcă într-o desfăşurare pe orizontală a Europei. Te întrebi, într-o primă fază, ce Dumnezeu i-a apucat pe toţi occidentalii ăştia să vină în Bulgaria, şi te gândeşti că preţurile bune de pe Litoral şi din staţiunile montane bulgăreşti i-au atras, în plină criză. Apoi te gândeşti că protestele aproape zilnice din Grecia i-au făcut pe mulţi dintre amatorii de Elada să se reorienteze. Mergi mai departe, lăsând să se scurgă pe lângă tine şiruri întregi de maşini înmatriculate în Occident. Fără să vrei, te laşi atras în cursă – începi să te uiţi la mărci, apoi la starea autoturismelor, apoi la gradul de încărcare, apoi faci o selecţie – „ăştia-s din Berlin, ăştia din Frankfurt, ăştia-s dintr-un sătuleţ, de undeva, mai sărăntoci” şi comentezi în gând pentru a-ţi omorî timpul.

Că te-ai înşelat în apreciere, e clar. Dar abia la întoarcere. E iulie, e îngrozitor de cald, asfaltul de bună calitate al autostrăzilor din Croaţia suportă aglomeraţia. La un moment dat, posturile de radio anunţă cozi de kilometri în direcţia graniţelor şi spre capitala Zagreb. Până când ajungi şi tu un element al cozii. Flancat de două automobile înmatriculate, evident, în Occident. Şi pline-ochi. Din care abia se zăreşte şoferul – obligatoriu mort de oboseală – şi ocupantul locului din dreapta – obligatoriu purtător de basma. Şi vezi una, vezi două, vezi 99…|naintaţi cu greu, unul lângă altul, unul după altul. |n fine, îţi pică fisa. Ei nu sunt occidentalii pe care i-ai bănuit. Nu vin în concedii ieftine în Est. Pe ei nu-i intereseaza Litoralul bulgăresc. Şi nici răcoarea de la Boroveţ sau Bansko. Ei străbat mii de kilometri înghesuiţi în maşini occidentale – simbolul redevenirii lor, ca oameni – cărând tone de produse din Vest, să ducă acasă, la Eskişekir sau Istanbul, la Edirne sau Izmir, la Ankara sau Adana etc, unde-i aşteaptă neamurile, nerăbdătoare să afle cum s-au căpătuit prin Vest şi cum le mai e viaţa, mai ales acum, „pe criză”. Sunt milioane de turci în afara graniţelor. Unii dintre ei la a treia generaţie.

Migraţia post-război a turcilor către Europa a început cu ceea ce s-a numit „muncitorii-oaspeţi”, adică acel val de muncitori din Turcia sosiţi, în baza Acordului de Export al Forţei de Muncă încheiat cu Germania, în octombrie 1961, urmat de un acord similar semnat cu Olanda, Belgia şi Austria în 1964. Au urmat acorduri cu Franţa, în 1965 şi cu Suedia, în 1967.  De 40 de ani sunt acolo, s-au integrat, şi-au întemeiat familii. Un turc plecat, să zicem, acum 40 de ani, la vârsta de 25, merge acum spre 70 de ani, iar copiii săi au trecut de 40 de ani, având, la rândul lor, copii adulţi.

Creşterea populaţiei turce în Europa este explicabilă prin continua migrare (în urma căsătoriei) şi prin rata mare a naşterilor în rândul populaţiei de origine turcă, ceea ce, din punct de vedere demografic, are şi o consecinţă interesantă: imigranţii turci sunt tineri (o treime dintre ei sunt sub 18 ani). Pe de altă parte, 80% dintre aceşti tineri s-au născut şi au fost educaţi în şcoli europene.

Când îi vezi venind în valuri, în maşini second-hand burduşite, asudând din greu la volan, străbătând mii de kilometri fără să înnopteze la hotel, într-o cameră civilizată, în linişte, dormind prin parcări, întinzându-şi chiar patul pliant lângă maşină şi moţăind pe sponci, în timp ce soţia, „purtătoarea de basma”, prepară un ceai la un fierbător ad-hoc şi cu apă de la chiuveta toaletei benzinăriei, cu copiii agăţaţi prin leagănele şi toboganele din spaţiile de joacă amenajate de francizorii staţiilor, ai aşa, un gust amar. De foarte multe ori sunt priviţi cu dispreţ – dau buzna în toalete, desfăşoară metri de hărtie igienică, umplu PET-uri întregi cu apă plătită de respectivele companii, fac mizerie în parcare, ocupă locurile rezervate clienţilor etc. Este, de multe ori, un peisaj dezolant. Care, să recunoaştem, pentru un occidental get-beget este de neînţeles.

După ani întregi de teama invaziei „instalatorilor polonezi”, Europa tremură acum de teama invaziei „basmalelor” turceşti. Femeile musulmane, îmbrăcate destul de modest, mereu cu podoaba capilară ascunsă sub basma, au fost privite ca nişte ciudate de europeni. Chestiunea religioasă este o barieră greu de trecut, când vine vorba despre lărgirea marii familii europene. Dacă pentru contracararea campaniei antiimigraţioniste occidentale Polonia a avut simţul umorului şi a lansat propria campanie, folosindu-se chiar de mitul „instalatorului polonez”, invitând europenii în vizită la ea acasă, turcii europeni, ajungi la a treia generaţie în Occident, ar avea nevoie de ceva PR inteligent şi de un pic de bunăvoinţă, pentru a demonstra că sunt integraţi în societăţile care i-au invitat, primit şi înfiat şi pe care le-au ales cu bună-ştiinţă. Acceptarea regulilor casei este un prim pas. Pentru că de acest pas depinde şi memoria occidentală. Atunci când le refuză „neamul” în ograda Uniunii, europenii ar trebui să-şi amintească faptul că au, deja, printre ei, milioane de turci. Invitaţi chiar de ei. Şi deveniţi europeni cu acte-n regulă. Intrarea Turciei în UE n-ar fi decât o reîntregire a familiei.