Digital Bridges

Problemele Greciei oferă muniţie  euroscepticilor din Turcia, scrie Ariana Feretinou, în Hurriyet Daily News. De când am pornit călătoria pe Digitalbridges, citesc regulat presa turcă. Iar necazurile Greciei m-au speriat mai tare ca pe mulţi eurosceptici, pentru că băncile par a fi tare sensibile: se îmbolnăveşte una din Salonic, tuşesc câteva şi la Bucureşti.

În rezumat, articolul Arianei spune că unele cercuri din Turcia dau crezare scenariilor care prezintă criza elenă ca pe o criză instituţională a UE. Construcţia europeană  nu va rezista furtunii de pe piaţa finaciară. Practic, proiectul european s-a sfârşit, deci turcii n-ar mai trebui să aştepte degeaba la uşa Comisiei din Bruxelles. Evident, în articol se menţionează că Ankara nu a reuşit să închidă decât un capitol din negocierile de aderare, aşa că prea multe şanse de integrare nici nu ar fi. Eurooptimiştii pot înţelege din Hurriyet că euroscepticii turci sunt ca vulpea cu strugurii , ceilaţi vor prefera să citească articolul în cheia amintită mai sus.

Îi înţeleg şi pe unii şi pe ceilalţi, am trecut şi eu prin aceeaşi dilemă. În 1997, România bătea la uşa NATO. Un guvern fără legături cu foştii comunişti venise la putere, ţara se deschidea către occident, iar reformele erau demarate pe bandă rulantă. Primii ani după Revoluţia din 1989 nu au fost unii liniştiţi. Economia se prăbuşise, iar la o creştere a PIB nu visa nimeni. Tensiunile  etnice izbucniseră în Transilvania, între români şi maghiari, iar populaţia majoritară resimţe presiunea Budapestei în această problemă ca pe un atac direct la suveranitatea naţională.  O parte din teritoriul istoric românesc se afla sub ocupaţie ucrainiană, iar Moldova, altă regiune istorică, independentă în era post-sovietică, insista să-şi menţină statalitatea, abil controlată de Moscova.  În acele momente grele, un singur obiectiv părea posibil de atins şi era îmbrăţişat de întreaga societate: intrarea în NATO. Aveam astfel protecţie în faţa marelui vecin din Est şi garanţia că Ungaria nu-şi va escalada pretenţiile revizioniste, în Vest. În câteva luni au fost făcute sacrificii mari: s-a încheiat acordul cu Ucraina, renunţând la teritoriile româneşti din Bucovina şi s-a semnat un acord similar cu Moldova, amânând sine die unirea. Opţiunea a fost clară: ne vom reuni cu fraţii de peste Prut în Uniunea Europeană, atunci când şi ei vor intra în rândul ţărilor europene. Mai multe concesii au fost făcute minorităţilor, de orice natură, prin reforme ale legii educaţiei, dar şi ale legilor care îngrădeau drepturi ale omului.

Cu toate acestea, fără explicaţii, NATO a respins candidatura României, lăsând-o în zona gri, în vreme ce Ungaria, Cehia şi Polonia intrau sub umbrela protectoare a Vestului. A doua zi după ce ne-a blocat accesul în NATO, Bill Clinton a venit la Bucureşti. Sincer, mă temeam de huiduieli la mitingul din Piaţa Universităţii unde urma să vorbească preşedintele SUA. O mulţime impresionantă l-a ovaţionat, însă, minute în şir! Fără cuvinte de prisos, românii, care au cunoscut adevărata faţă a dictaturii,  au înţeles că nu au viitor în afara democraţiei şi că mai devreme sau mai târziu vor sta alături de Bill. Nu aveam, pur şi simplu, unde să ne uităm după  un alt model.  Şi la noi, au existat analişti care au îndulcit pilula, spunând că NATO  nu mai are niciun rol, că se va desfiinţa, că n-avea rost să ne chinuim să intrăm într-o structură care e pe ducă. Pe 9/11, când lumea înţelegea, atât de tragic, care e noul rol al NATO, candidatura Bucureştiului  revenea în actualitate, intrarea în Alianţă fiind acum o simplă formalitate.

De aceea, nu mă tem că va dispărea UE. Poate, construcţia europeană trece prin momente mai grele. Nu toţi îi văd rostul, aşa cum nu toţi vedeau rostul NATO în vremuri de pace. Aşa cum maşinile au fost create ca să ne mişcăm mai repede şi mai comod, Uniunea Europeană a fost “inventată” pentru ca europenii să o ducă mai bine, în loc să se lupte unii cu alţii. Oamenii nu au renunţat la maşini, chiar dacă, din când în când a venit  criza benzinei. Europenii nu vor renunţa nici la UE. Însă, dacă ducem mai departe analogia, fiindcă trebuie să plăteşti mai mult când se scumpeşte combustibilul, ca să nu mergi pe jos, tot aşa sunt necesare eforturi dacă vrei să intri sau să rămâi în clubul european.