M-am născut şi am trăit 20 de ani într-o dictatură. Într-o ţară din care aproape fiecare locuitor şi-ar fi dorit să fugă. Într-o ţară din care mulţi au şi reuşit să plece, scoţând, ulterior, în afara graniţelor sale, alte rânduri de oameni. Fie că şi-au răscumpărat familiile, fie că au bătut la toate uşile autorităţilor statelor în care se stabiliseră, pentru a solicita reîntregirea familiei, mulţi dintre români au reuşit „transbordarea” într-o lume liberă şi prosperă într-un fel sau altul. Preţ de 20 de ani am trăit ascultând poveşti despre astfel de cazuri. Iar sacul cu istorii nu s-a golit, brusc, nici după evenimentele din decembrie 1989, când România şi-a luat şi ea porţia de libertate. Nişte ani, plecările din ţară s-au mai redus numeric, pentru ca în ultimul timp să se intensifice, motivaţia fiind, de această dată, predominant economică, nu ideologică. Sunt câteva milioane de români în afara graniţelor ţării, unii plecaţi definitiv, alţii cu gânduri de revenire. Puşi unul lângă altul, cu siguranţă ar putea forma o mică Românie, poate una mai bună. Mi-e greu să nu compar situaţia noastră, a românilor, cu cea a turcilor. Care, mai numeroşi decât românii şi între graniţele Turciei, dar şi aiurea, prin lume, aspiră, ca naţie, la integrarea în marea familie europeană. Şi, dacă României i-au fost acceptate cererile de azil şi apoi solicitările de reîntregire a familiilor, pentru ca după revoluţie să îi fie răsplătite aşteptările şi năzuinţele europene, nu văd de ce Turcia nu s-ar afla, cândva, în viitorul apropiat, în aceeaşi situaţie. În ciuda tuturor argumentelor venite dinspre tabăra care se opune aderării Turciei, de la cel geografic, la cel religios, trecând prin cel cultural şi ajungând la cel instituţional, Turcia are motive să aspire la aderare şi argumente care să le susţină.

Cel mai des auzim că Turcia nu este o ţară europeană (parcă francezii sunt cei mai vocali în acest sens), pentru că se află cu „fundul pe două continente”, iar capitala sa nici măcar nu „a picat” în Europa. Bun, dar cine a trasat frontierele externe ale Europei, cine le-a stabilit limitele? Există cumva un „pe aici nu se trece” de care n-am aflat, un „permis de Europa”? Dacă da, atunci discutăm despre „familia” europeană în cu totul alţi termeni. Dar cel puţin deocamdată nu ştiu să fie cazul. Cu atât mai mult cu cât există în Europa voci (destul de importante, unele dintre ele) care susţin o Europă mult extinsă, din care să facă parte nu doar ţările continentului, ci şi state mediteraneene, precum Marocul sau Israelul, de exemplu.

Se întreabă mulţi ce puncte culturale comune ar avea Turcia cu ţările Europei. Ce legături istorice are ea cu Europa. Şi mă întreb cum de nu pomeneşte nimeni despre cât de mult se extinsese Imperiul Otoman spre centrul Europei şi cât de mult şi-a pus amprenta din punct de vedere social şi cultural această perioadă asupra respectivelor popoare europene. Sigur, n-a fost vorba despre „vizite de plăcere”, ci mai degrabă de o permanentă confruntare (vorbim despre perioada Imperiului Otoman), dar fie şi dacă ne referim strict la influenţele în plan lingvistic sau culinar ale acelor vremuri, şi tot trebuie să acceptăm evidenţele. Dacă ne uităm la relaţiile istorice dintre englezi şi francezi sau dintre francezi şi germani, de exemplu, ar trebui să nu mai credem în viitorul familiei europene. Dar scopul Europei este chiar acela de a regrupa ţări şi de a le sublinia punctele comune, pentru a le aduce sub aceeaşi umbrelă, împiedicând astfel o nouă confruntare.

De peste 15 ani, la porţile marii familii europene aşteaptă cineva. I s-a cerut în repetate rânduri să respecte nişte norme impuse de europeni pentru a putea intra. Această ţară a fost ţinută prea mult în faţa uşii pentru a i se putea comunica sec, acum, că nu se poate. Gazda însăşi s-ar face de râs. Şi aşa se află într-o situaţie jenantă, ţinând-o la uşă de atât timp şi acceptându-i pe alţii înaintea sa. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre un stat membru NATO, al Consiliului Europei, membru fondator al ONU, OCDE, al OSCE şi al G-20.

Adevăratele motive de temere sunt altele. Dar Europa este un pic cam ipocrită pentru a le recunoaşte. Iar recunoscându-le şi-ar distruge reputaţia, pentru că, măcar la nivel declarativ, luptă împotriva discriminărilor de orice fel.

Europa are o problemă religioasă, dar n-o va spune niciodată deschis. Multe voci europene s-au ridicat pentru a susţine ceea ce a fost numit „clubul ţărilor creştine”, adică o Europă a ţărilor în care religia oficială să fie una creştină. Îndepărtându-se, astfel, o ţară musulmană şi bogat populată. Refuzându-se ceea ce eu numesc „invazia basmalelor”, a vălului islamic care sperie atât în ultima vreme. Europa îl are deja în ogradă şi nu ştie ce face cu el. Până una-alta, încearcă să-l interzică, făcându-i o nesperată publicitate şi dându-i putere, în loc să-l înlăture prin soluţii inteligente de integrare socială, culturală, economică. Războiul global „împotriva terorii”, în care „cine nu era cu America, era împotriva ei”, a dat aripi tensiunilor de natură religioasă la scară planetară, scoţând în evidenţă fix ceea ce nu era nevoie: slaba toleranţă în chestiunea religioasă. Iar bătrânul continent a căzut în aceeaşi capcană.

Numai că Europa trebuie să recunoască faptul că Turcia este, ca şi statele din sânul ei, o ţară laică. Iar dacă UE se vrea „un club creştin”, ar trebui, probabil, să-şi stabilească o cotă de non-creştini admisibili în rândurile sale, nu? Dar aş vrea să văd ce vor face atunci Germania, Franţa şi Marea Britanie, de exemplu. Dacă se depăşeşte numărul admis de non-creştini, ce se va întâmpla, li se va sugera acestora că nu sunt bineveniţi? Bun, şi ce ne facem, mergând pe acelaşi raţionament, cum mai rămâne cu extinderea, căci Albania şi alte ţări din Balcani, care fac parte integrantă din istoria Europei, ar însemna să fie lăsate deoparte, din cauza majorităţii musulmane din aceste ţări. Aceeptând marele stat cu religie oficială musulmană, Europa n-ar face decât dovada unei înalte toleranţe religioase şi înţelepciuni.

În plină criză economică, în care resursele energetice sunt din ce în ce mai valoroase, iar gazoductele şi oleoductele sunt la mare căutare, Europei nu i-ar strica deloc o Turcie în ogradă. O Turcie în care să zburde liber euro, pentru a căpăta putere, în lupta cu dolarul, o Turcie care să pompeze Europei energia de care are atâta nevoie.

Desigur, pentru a putea intra în casă, musafirul trebuie să accepte regulile locului. Trebuie să se adapteze, să se democratizeze, să-şi rezolve numeroasele probleme interne şi externe. Nu e ţară care să nu aibă probleme. Unele au mai multe, dar asta nu înseamnă că trebuie să spui din start „nu”, atunci când îşi manifestă intenţia de a ţi se alătura. A refuza a priori Turcia înseamnă o asumare a unei imense responsabilităţi istorice în faţa unui secol ameninţat de convulsii.

Henri Cartier-Bresson avait un regard. Certes, mais surtout une pensée révolutionnaire sur la manière d’appréhender la photographie de son époque.

Eugène Atget aurait pu avoir alors une démarche, car il arpenta Paris et ses environs avec la plante de ses doigts de pied, la chambre sur le dos. Doisneau n’a jamais été catalogué comme étant le foie des bistrots parisiens, qu’il a immortalisé. Ara Güler serait donc uniquement l’œil d’Istanbul ?

Si l’œil est bien la lucarne qui nous aide à voir et regarder, il est aussi, comme pour l’objectif d’un appareil, le transmetteur de vision qui rapporte grâce à l’enregistrement sensible de la mémoire. Donc pour moi, Ara Güler ne se limite sûrement pas à la localisation mécanique de cet organe. Outre le fait qu’il soit une mémoire de vie et de travail, il est avant tout la mémoire des particularités de son tempérament. Né le 16 août 1928 sur la rive occidentale d’Istanbul, dans une famille arménienne de Taksim, qui veut dire l’endroit de l’échangeur des canalisations d’eau potable, il y évoluera jusqu’à aujourd’hui. L’effet pratique du lieu de son quartier, pour distribuer l’eau pourrait presque définir sa dimension photographique. Cet homme a donné le change visuel avec sa ville, comme très peu de photographes ont pu le faire dans le monde. Un des autres nom de photographe, qui me vient à l’esprit, ayant eu la même infinité avec une ville, pourrait être Eugène Atget et son Paris parcouru. Mais la différence de style est conséquente pour les effets d’une richesse des témoignages.

Si Atget a littéralement imprimé les fantômes moyenâgeux de son vieux Paris, Ara Güler a su capter les énergies de vie et de survie d’Istanbul. De la poussière d’un homme sans nom, aux éternels pêcheurs d’une Corne d’Or pleine d’histoires d’argent, ballotté par un peuple de vapurs (bateaux de transport en commun), qui font le tour du monde entre une rive asiatique et des bordures occidentales, il a enregistré les flux de ses attirances. Du cri des minarets, aux poussières charbonneuses d’une usine, d’une multitude de flocons de neige traversés par l’énergie humaine de l’acier d’un tramway à la poursuite d’une charrette tirée par un cheval, la quotidienneté est mémorisée sans le poids de la corde des figements.

La Splendeur des Amberson d’Orson Wells, reste à mes yeux, le plus bel album de photo en mouvement, qu’un film ait pu nous offrir. À l’inverse, les photos d’Ara Güler sont les traces en mouvement les plus vivaces, qu’un appareil a pu fixer. En tant que photographe, Je me suis toujours inquiété d’un phénomène très particulier lié à la photo. Chez trop de photographe, la mécanique les tue. Je veux simplement souligner, que le sens de leur travail s’arrête trop souvent aux résultats impeccables des rapports techniques, et non plus à ceux des intentions visuelles.

Dans les photos d’Ara Güler, on peut voir le sang circuler entre l’os et ses muscles, sous la peau de ses images. Tout a l’inverse des trois frères Arméniens Abdullah, photographes officiels des sultans Abdülaziz et Abdülhamid II, qui ont figé la mémoire de leur réalisation, Güler fait bruire, craquer, surgir, flotter, marcher, suer, les situations dans lesquelles il s’est trouvé. Quels manuels techniques, quelles écoles peuvent se targuer de pouvoir enseigner ce sens particulier ? Aucuns! Est-ce la fascination d’un père pour les premiers mouvements cinématographiques, et qui aurait sans le vouloir vraiment, communiquer à son fils, le virus de la pellicule en marche ? Je ne sais pas ! Mais lorsque je me plonge dans une image d’Istanbul d’Ara Güler, je n’écoute pas Istanbul, je l’entends, comme une musique peut nous donner des fourmilles aux pieds, ou des ailes pour voyager.

Dans ses images, à aucun moment, je ne perçois l’œil d’une caméra au poing qui surveille le mouvement des rues. Elles me donnent à écouter et à vivre dans la vision de leur cadre, et sont susceptibles de me faire vibrer à mon tour. C’est là, la marque d’un photographe d’exception. Que la nostalgie poétique, lyrique, passéiste des lieux, des hommes, d’une ambiance disparue agisse, sans nul doute ! D’autres photographes ont pu l’exprimer pour d’autres horizons. Mais pas avec l’écho de cette vitalité, qui lui est propre.

Edison Simons, ami poète panaméen rencontré à Paris dans les années 1990, m ‘avait articulé cette métaphore, pendant une conversation sur la photo, qui n’était pas encore au tout numérique: – « La photographie est un art funéraire immédiat ! ». J’étais resté sans voix, telle une chambre noire soudainement inondée par la lumière. Même dans un cimetière Ara Güler ne s’est pas laissé vaincre par les conditions funéraires du lieu.

Il apparaît donc, que si Ara possède bien un œil, son travail, qui va rester une mémoire d’Istanbul, n’a pas amputé celui-ci, des énergies qui animaient le temps où la ville transpirait encore du souffle de ses poumons, avec la maladresse des hommes occupant leur terrain entre travail et divertissement, prière et conditions sociales.

Mais l’homme peut s’enorgueillir d’un phénomène, que même Doisneau n’a pas pu profiter de son vivant, à Paris. Juste à côté de la grande porte du lycée de Galatasaray, dans son quartier de Beygolu, à l’angle d’une petite rue, un café porte son nom. Ara Café : au 8A Sokak Tosbag, Istiklal Caddesi. Une table lui est réservée où il reçoit. Aux murs sont accrochées les photos d’Istanbul de sa jeunesse. Le café en lieu de maison de retraite, quel soulagement. Excusez-moi, mais sans fausse modestie, pour moi, cela vaut un peu plus qu’une statue, le nom d’une rue, ou la légion de n’importe quel honneur. Même Atatürk n’a pas eut droit à cette faveur, malgré ses assiduités dans les « meyhaneler » qu’il a pu fréquenter.

Et pour conclure, laissons la parole à l’intéressé, Ara Güler en personne :

- À quel moment de votre vie professionnel avez-vous ressenti, que la photographie allait devenir votre mode d’expression ?

Après ma scolarité, j’ai poursuivi des études littéraires, et je suivais les premières cours de théâtre turc, ensuite, pour retarder ma période d’entrée au service militaire, je me suis inscrit pour poursuivre des études économiques, où je m’ennuyais. J’avais appris aussi les diverses techniques cinématographiques sous presque tous ses angles, le laboratoire de développement, le montage, la caméra, l’éclairage, et même les « shot story ». Début des années 50, je me suis mis à travailler comme photographe reporter au journal Yeni Istanbul. Au bout d’une dizaine d’années, je me suis rendu compte que le témoignage réalisé à partir d’un document visuel pris dans un contexte réel, reflétait plus de force et de justesse qu’un sujet construit d’une source imaginaire.

- Qu’est-ce qui vous attiriez dans le cinéma de l’époque de votre jeunesse, pour ressentir l’envie d’en réaliser, les actrices, la notoriété, le désir de raconter vos histoires avec cette pellicule ?

L’actrice est une situation parfaite si vous pouvez flirter ou coucher avec elle, surtout lorsque vous êtes jeune ! Mais en dehors de ça, ce qui me fascinait dans le cinéma, c’était l’articulation de l’organisation technique avec celle du metteur en scène.

- Lorsque vous vous êtes retrouvé dans l’agence Magnum y avait-il une manière différente d’aborder le travail de reportage, par rapport aux autres agences où vous aviez travaillé ?

Je suis rentré dans l’agence Magnum en 1956, un peu moins de 10 ans après sa création. Dans cette agence, le photographe contrôlait son travail de la prise de vue au développement avec ses exigences personnelles pour l’exploitation de ses images. En 1958 j’ai été embauché comme le premier photographe correspondant du Moyen-Orient pour l’agence Time Magazine. Avec eux, tu réalisais un travail sur le terrain, tu envoyais les bobines non développées en courrier express, et tu n’avais même pas le temps de feuilleter le résultat dans le magazine, car on t’envoyais dans un autre pays pour un autre reportage en « dead line ».

- Que pensez-vous de la technique photo numérique, par rapport à la mécanique avec laquelle vous avez débuté ?

Deux éléments fondamentaux ont modifié le travail de terrain. La technique numérique ne demande pas autant de contraintes techniques que celle du travail argentique. Il n’y a plus de développement des films en laboratoire. Ensuite, avec un ordinateur branché sur l’appareil photo et en ligne avec l’adresse de l’agence, la prise de vue photographique arrive presque en même temps que l’enregistrement. Et puis grâce à l’ordinateur, les corrections de sous expositions ou de sur expositions se font avec plus de facilité. Cela provoque une réalisation de photo avec beaucoup moins de personnalité, de pensée sur le sens du style photographique. L’urgence de fournir une commande le permet beaucoup moins.

- Quels ont été les photographes, ou les situations professionnelles qui vous ont donné à voir dans leur travail, et que vous n’aviez pas appréhendé personnellement ?

Ça d’abord été en 1955, la rencontre avec l’éditeur en chef Romeo Martinez de la revue Suisse Caméra Magazine, nous sommes devenus très amis par la suite. EIle était imprimée avec la qualité de l’exigence d’impression Suisse, et en trilingue (Allemand, Anglais, Français), autant dire pour un public international. Mes photos dépassaient les frontières du pays. Et comme en 1956 j’étais aussi responsable du bureau Time Live en Turquie, j’étais dans la mouvance photographique américaine et européenne, avec les innovations les plus poussées de l’époque. En ce qui concerne les photographes Henri Cartier-Bresson et surtout Eugène Smith ont eu une influence sur la suite de mon travail.

- Vous êtes une mémoire photographique particulière d’Istanbul, en tant que parisien, je regrette toujours de ne pas avoir pu vivre avec les Halles dans Paris. Que regrettez-vous de ne plus retrouver dans votre ville ?

Tout d’abord, j’ai connu Istanbul avec 1 million d’habitants, alors que nous en sommes à quinze. À cette époque, il n’y avait pas de quartier totalement fanatisé par la religion. J’ai baptisé les moindres recoins de cette ville, comme un chien qui marque son territoire en urinant sur ses frontières. Aujourd’hui je ne peux, ni ne désire plus déambuler dans cette ville. L’étouffement démographie tue la conscience d’Istanbul, enterre son âme.

- Qu’est-ce qui vous fait encore vibrer ?

Sans être très excité, je suis obligé de classer, trié, archivé l’ensemble de mon travail. Bien sûr je suis aidé par des amis bénévoles, car l’état ne fait rien pour appuyer cette tâche. J’aimerais que ce travail soit préservé, pour qu’à l’avenir, le public puisse le consulter.

Merci, Ara Güler.

Pour clore, ce petit mot à l’attention des responsables culturels de la Turquie, sans vouloir donner de leçon à qui conque. En 2002 Helmut Newton avait contacté des hauts responsables culturels français de l’époque, pour faire don de ses archives à la ville de Paris. Il s’est entendu répondre, que l’on allait choisir seulement certaines photos de celle-ci. Helmut Newton s’est alors adressé à des responsables de la ville de Berlin, qui ont évidemment accepté l’offre. Son œuvre est archivée et exposée au (Museum für Fotografie) de Berlin. L’imitation de certaines aberrations n’est pas foncièrement obligatoire.

Daniel Colagrossi

Fără a răsfoi paginile manualelor, fără a audia discursuri pompoase despre relaţiile poporului român cu turcii şi limba turcă, ne vom opri asupra lor în joacă. Nu-i nevoie decât de un pic de răbdare, cât timp vom scormoni împreună în memorie.

Pentru că, vrând, nevrând, fiecare dintre noi este un pic „turc”. Factori sociali, politici, economici şi culturali au decis asta. Era imposibil să nu rămână fără urmări în plan linvistic. Vorbirea “get-beget” românească încorporează elementele turceşti, atît la nivelul culturii cît şi în limbajul popular. „Get-beget” fiind doar unul dintre umilele exemple…
De la tavan, până la ciorbă, de la sarmale, până la sictir, bacşiş sau puşlama, de la atlas la bidiviu, de la acaret, până la amanet, de la buzdugan, la calcan, de la huzur la taifas, de la taraf, la balama, până la boccea, basma şi catifea, limba română abundă în „turcisme” de care ne lovim zilnic, dar şi de unele îngheţate în timp sau chiar moarte, dată fiind evoluţia societăţii.

Pentru că relaţiile noastre cu Turcia datează din vremea în care Imperiul Otoman ajungea pe linia Dunării, la sfârşit de secol XIV. Au urmat încoronări şi maziliri ale domniilor valaho-moldave, lupte, victorii, capitulări, imixtiuni turceşti în viaţa socială, economică şi administrativă a românilor. Plata haraciului şi a peşcheşiului a devenit o obişnuinţă, contribuind la generalizarea corupţiei de care nu ne-am putut dezbăra nici azi. Influenţa orientală (turcească) în cultura şi istoria românilor este foarte importantă.

Turcii au adus, susţin lingviştii, circa o cincime din lexicul românesc.  Ne-au lăsat şi bacşişul, iadeşul, şi paşa, dar şi geamgiul, şi ghiveciul, musacaua, baclavaua, sarailia şi şerbetul, licheaua, puşlamaua, cearşaful, muşamaua, cişmeaua şi giurgiuveaua. Ne-au dat nume pentru ce nu ne plăcea foarte tare, aşa că ne-au „găsit” ei câte o denumire:  mangafa, tembel, zevzec, haimana, babalâc, calabalâc, halal, hal, huzur, ageamiu, bre, chefliu, chior, chel, cusur, dambla, dandana, hac. Şi ne-au lăsat şi expresii şi locuţiuni numai bune de calchiat după turcă, precum „în ce ape te scalzi?”, „a veni de hac” sau „a bea tutun”. Ne convine sau nu, tot din turcă, prin „filtrul” romani, provine şi celebrul şi atât de actualul termen de „manea” (din „mane”, melodie turcească).

Chiar dacă am luptat cu turcii şi le-am rezistat cât şi cum am putut, presiunea culturală turco-otomană pusă de ani în şir de convieţuire este evidentă mai ales în Muntenia şi Moldova.

Cât de “fraţi” suntem cu turcii?

Marina Constantinoiu

Dacă vă invităm la un mic curs de istorie, strâmbaţi din nas. Cine mai are chef de aşa ceva, când prezentul ne acaparează cu totul? De un curs de lingvistică nici nu mai vorbim. Este pentru cunoscători, prea elitist şi rece, nu?

Fără a răsfoi paginile manualelor, fără a audia discursuri pompoase despre relaţiile poporului român cu turcii şi limba turcă, ne vom opri asupra lor în joacă. Nu-i nevoie decât de un pic de răbdare, cât timp vom scormoni împreună în memorie.

Pentru că, vrând, nevrând, fiecare dintre noi este un pic „turc”. Factori sociali, politici, economici şi culturali au decis asta. Era imposibil să nu rămână fără urmări în plan linvistic. Vorbirea “get-beget” românească încorporează elementele turceşti, atît la nivelul culturii cît şi în limbajul popular. „Get-beget” fiind doar unul dintre umilele exemple…
De la tavan, până la ciorbă, de la sarmale, până la sictir, bacşiş sau puşlama, de la atlas la bidiviu, de la acaret, până la amanet, de la buzdugan, la calcan, de la huzur la taifas, de la taraf, la balama, până la boccea, basma şi catifea, limba română abundă în „turcisme” de care ne lovim zilnic, dar şi de unele îngheţate în timp sau chiar moarte, dată fiind evoluţia societăţii.

Pentru că relaţiile noastre cu Turcia datează din vremea în care Imperiul Otoman ajungea pe linia Dunării, la sfârşit de secol XIV. Au urmat încoronări şi maziliri ale domniilor valaho-moldave, lupte, victorii, capitulări, imixtiuni turceşti în viaţa socială, economică şi administrativă a românilor. Plata haraciului şi a peşcheşiului a devenit o obişnuinţă, contribuind la generalizarea corupţiei de care nu ne-am putut dezbăra nici azi. Influenţa orientală (turcească) în cultura şi istoria românilor este foarte importantă.

Turcii au adus, susţin lingviştii, circa o cincime din lexicul românesc.  Ne-au lăsat şi bacşişul, iadeşul, şi paşa, dar şi geamgiul, şi ghiveciul, musacaua, baclavaua, sarailia şi şerbetul, licheaua, puşlamaua, cearşaful, muşamaua, cişmeaua şi giurgiuveaua. Ne-au dat nume pentru ce nu ne plăcea foarte tare, aşa că ne-au „găsit” ei câte o denumire:  mangafa, tembel, zevzec, haimana, babalâc, calabalâc, halal, hal, huzur, ageamiu, bre, chefliu, chior, chel, cusur, dambla, dandana, hac. Şi ne-au lăsat şi expresii şi locuţiuni numai bune de calchiat după turcă, precum „în ce ape te scalzi?”, „a veni de hac” sau „a bea tutun”. Ne convine sau nu, tot din turcă, prin „filtrul” romani, provine şi celebrul şi atât de actualul termen de „manea” (din „mane”, melodie turcească).

Chiar dacă am luptat cu turcii şi le-am rezistat cât şi cum am putut, presiunea culturală turco-otomană pusă de ani în şir de convieţuire este evidentă mai ales în Muntenia şi Moldova.

]]> http://www.digitalbridges.eu/?feed=rss2&p=6310 0 http://www.digitalbridges.eu/?p=6280 http://www.digitalbridges.eu/?p=6280#comments Thu, 15 Jul 2010 17:55:35 +0000 Meltem Türkeri http://www.digitalbridges.eu/?p=6280

Antonio Gil de Carrasco, Director of the Institute Cervantes

Cervantes Institute

Meltem Türkeri, Nesim Kurnaz

Autostrăzile Europei devin, în iulie-august, un adevărat infern. Mai ales pe direcţia Austria-Croaţia-Bulgaria, apoi Grecia sau chiar Turcia direct. Când pleci din România, pe la Giurgiu-Ruse, şi te îndrepţi spre Sofia, pe autostradă, le vezi venind una după alta, parcă într-o desfăşurare pe orizontală a Europei. Te întrebi, într-o primă fază, ce Dumnezeu i-a apucat pe toţi occidentalii ăştia să vină în Bulgaria, şi te gândeşti că preţurile bune de pe Litoral şi din staţiunile montane bulgăreşti i-au atras, în plină criză. Apoi te gândeşti că protestele aproape zilnice din Grecia i-au făcut pe mulţi dintre amatorii de Elada să se reorienteze. Mergi mai departe, lăsând să se scurgă pe lângă tine şiruri întregi de maşini înmatriculate în Occident. Fără să vrei, te laşi atras în cursă – începi să te uiţi la mărci, apoi la starea autoturismelor, apoi la gradul de încărcare, apoi faci o selecţie – „ăştia-s din Berlin, ăştia din Frankfurt, ăştia-s dintr-un sătuleţ, de undeva, mai sărăntoci” şi comentezi în gând pentru a-ţi omorî timpul.

Că te-ai înşelat în apreciere, e clar. Dar abia la întoarcere. E iulie, e îngrozitor de cald, asfaltul de bună calitate al autostrăzilor din Croaţia suportă aglomeraţia. La un moment dat, posturile de radio anunţă cozi de kilometri în direcţia graniţelor şi spre capitala Zagreb. Până când ajungi şi tu un element al cozii. Flancat de două automobile înmatriculate, evident, în Occident. Şi pline-ochi. Din care abia se zăreşte şoferul – obligatoriu mort de oboseală – şi ocupantul locului din dreapta – obligatoriu purtător de basma. Şi vezi una, vezi două, vezi 99…|naintaţi cu greu, unul lângă altul, unul după altul. |n fine, îţi pică fisa. Ei nu sunt occidentalii pe care i-ai bănuit. Nu vin în concedii ieftine în Est. Pe ei nu-i intereseaza Litoralul bulgăresc. Şi nici răcoarea de la Boroveţ sau Bansko. Ei străbat mii de kilometri înghesuiţi în maşini occidentale – simbolul redevenirii lor, ca oameni – cărând tone de produse din Vest, să ducă acasă, la Eskişekir sau Istanbul, la Edirne sau Izmir, la Ankara sau Adana etc, unde-i aşteaptă neamurile, nerăbdătoare să afle cum s-au căpătuit prin Vest şi cum le mai e viaţa, mai ales acum, „pe criză”. Sunt milioane de turci în afara graniţelor. Unii dintre ei la a treia generaţie.

Migraţia post-război a turcilor către Europa a început cu ceea ce s-a numit „muncitorii-oaspeţi”, adică acel val de muncitori din Turcia sosiţi, în baza Acordului de Export al Forţei de Muncă încheiat cu Germania, în octombrie 1961, urmat de un acord similar semnat cu Olanda, Belgia şi Austria în 1964. Au urmat acorduri cu Franţa, în 1965 şi cu Suedia, în 1967.  De 40 de ani sunt acolo, s-au integrat, şi-au întemeiat familii. Un turc plecat, să zicem, acum 40 de ani, la vârsta de 25, merge acum spre 70 de ani, iar copiii săi au trecut de 40 de ani, având, la rândul lor, copii adulţi.

Creşterea populaţiei turce în Europa este explicabilă prin continua migrare (în urma căsătoriei) şi prin rata mare a naşterilor în rândul populaţiei de origine turcă, ceea ce, din punct de vedere demografic, are şi o consecinţă interesantă: imigranţii turci sunt tineri (o treime dintre ei sunt sub 18 ani). Pe de altă parte, 80% dintre aceşti tineri s-au născut şi au fost educaţi în şcoli europene.

Când îi vezi venind în valuri, în maşini second-hand burduşite, asudând din greu la volan, străbătând mii de kilometri fără să înnopteze la hotel, într-o cameră civilizată, în linişte, dormind prin parcări, întinzându-şi chiar patul pliant lângă maşină şi moţăind pe sponci, în timp ce soţia, „purtătoarea de basma”, prepară un ceai la un fierbător ad-hoc şi cu apă de la chiuveta toaletei benzinăriei, cu copiii agăţaţi prin leagănele şi toboganele din spaţiile de joacă amenajate de francizorii staţiilor, ai aşa, un gust amar. De foarte multe ori sunt priviţi cu dispreţ – dau buzna în toalete, desfăşoară metri de hărtie igienică, umplu PET-uri întregi cu apă plătită de respectivele companii, fac mizerie în parcare, ocupă locurile rezervate clienţilor etc. Este, de multe ori, un peisaj dezolant. Care, să recunoaştem, pentru un occidental get-beget este de neînţeles.

După ani întregi de teama invaziei „instalatorilor polonezi”, Europa tremură acum de teama invaziei „basmalelor” turceşti. Femeile musulmane, îmbrăcate destul de modest, mereu cu podoaba capilară ascunsă sub basma, au fost privite ca nişte ciudate de europeni. Chestiunea religioasă este o barieră greu de trecut, când vine vorba despre lărgirea marii familii europene. Dacă pentru contracararea campaniei antiimigraţioniste occidentale Polonia a avut simţul umorului şi a lansat propria campanie, folosindu-se chiar de mitul „instalatorului polonez”, invitând europenii în vizită la ea acasă, turcii europeni, ajungi la a treia generaţie în Occident, ar avea nevoie de ceva PR inteligent şi de un pic de bunăvoinţă, pentru a demonstra că sunt integraţi în societăţile care i-au invitat, primit şi înfiat şi pe care le-au ales cu bună-ştiinţă. Acceptarea regulilor casei este un prim pas. Pentru că de acest pas depinde şi memoria occidentală. Atunci când le refuză „neamul” în ograda Uniunii, europenii ar trebui să-şi amintească faptul că au, deja, printre ei, milioane de turci. Invitaţi chiar de ei. Şi deveniţi europeni cu acte-n regulă. Intrarea Turciei în UE n-ar fi decât o reîntregire a familiei.

]]> http://www.digitalbridges.eu/?feed=rss2&p=6277 0 http://www.digitalbridges.eu/?p=6224 http://www.digitalbridges.eu/?p=6224#comments Tue, 13 Jul 2010 13:15:26 +0000 valvilcu http://www.digitalbridges.eu/?p=6224 Problemele Greciei oferă muniţie  euroscepticilor din Turcia, scrie Ariana Feretinou, în Hurriyet Daily News. De când am pornit călătoria pe Digitalbridges, citesc regulat presa turcă. Iar necazurile Greciei m-au speriat mai tare ca pe mulţi eurosceptici, pentru că băncile par a fi tare sensibile: se îmbolnăveşte una din Salonic, tuşesc câteva şi la Bucureşti.

În rezumat, articolul Arianei spune că unele cercuri din Turcia dau crezare scenariilor care prezintă criza elenă ca pe o criză instituţională a UE. Construcţia europeană  nu va rezista furtunii de pe piaţa finaciară. Practic, proiectul european s-a sfârşit, deci turcii n-ar mai trebui să aştepte degeaba la uşa Comisiei din Bruxelles. Evident, în articol se menţionează că Ankara nu a reuşit să închidă decât un capitol din negocierile de aderare, aşa că prea multe şanse de integrare nici nu ar fi. Eurooptimiştii pot înţelege din Hurriyet că euroscepticii turci sunt ca vulpea cu strugurii , ceilaţi vor prefera să citească articolul în cheia amintită mai sus.

Îi înţeleg şi pe unii şi pe ceilalţi, am trecut şi eu prin aceeaşi dilemă. În 1997, România bătea la uşa NATO. Un guvern fără legături cu foştii comunişti venise la putere, ţara se deschidea către occident, iar reformele erau demarate pe bandă rulantă. Primii ani după Revoluţia din 1989 nu au fost unii liniştiţi. Economia se prăbuşise, iar la o creştere a PIB nu visa nimeni. Tensiunile  etnice izbucniseră în Transilvania, între români şi maghiari, iar populaţia majoritară resimţe presiunea Budapestei în această problemă ca pe un atac direct la suveranitatea naţională.  O parte din teritoriul istoric românesc se afla sub ocupaţie ucrainiană, iar Moldova, altă regiune istorică, independentă în era post-sovietică, insista să-şi menţină statalitatea, abil controlată de Moscova.  În acele momente grele, un singur obiectiv părea posibil de atins şi era îmbrăţişat de întreaga societate: intrarea în NATO. Aveam astfel protecţie în faţa marelui vecin din Est şi garanţia că Ungaria nu-şi va escalada pretenţiile revizioniste, în Vest. În câteva luni au fost făcute sacrificii mari: s-a încheiat acordul cu Ucraina, renunţând la teritoriile româneşti din Bucovina şi s-a semnat un acord similar cu Moldova, amânând sine die unirea. Opţiunea a fost clară: ne vom reuni cu fraţii de peste Prut în Uniunea Europeană, atunci când şi ei vor intra în rândul ţărilor europene. Mai multe concesii au fost făcute minorităţilor, de orice natură, prin reforme ale legii educaţiei, dar şi ale legilor care îngrădeau drepturi ale omului.

Cu toate acestea, fără explicaţii, NATO a respins candidatura României, lăsând-o în zona gri, în vreme ce Ungaria, Cehia şi Polonia intrau sub umbrela protectoare a Vestului. A doua zi după ce ne-a blocat accesul în NATO, Bill Clinton a venit la Bucureşti. Sincer, mă temeam de huiduieli la mitingul din Piaţa Universităţii unde urma să vorbească preşedintele SUA. O mulţime impresionantă l-a ovaţionat, însă, minute în şir! Fără cuvinte de prisos, românii, care au cunoscut adevărata faţă a dictaturii,  au înţeles că nu au viitor în afara democraţiei şi că mai devreme sau mai târziu vor sta alături de Bill. Nu aveam, pur şi simplu, unde să ne uităm după  un alt model.  Şi la noi, au existat analişti care au îndulcit pilula, spunând că NATO  nu mai are niciun rol, că se va desfiinţa, că n-avea rost să ne chinuim să intrăm într-o structură care e pe ducă. Pe 9/11, când lumea înţelegea, atât de tragic, care e noul rol al NATO, candidatura Bucureştiului  revenea în actualitate, intrarea în Alianţă fiind acum o simplă formalitate.

De aceea, nu mă tem că va dispărea UE. Poate, construcţia europeană trece prin momente mai grele. Nu toţi îi văd rostul, aşa cum nu toţi vedeau rostul NATO în vremuri de pace. Aşa cum maşinile au fost create ca să ne mişcăm mai repede şi mai comod, Uniunea Europeană a fost “inventată” pentru ca europenii să o ducă mai bine, în loc să se lupte unii cu alţii. Oamenii nu au renunţat la maşini, chiar dacă, din când în când a venit  criza benzinei. Europenii nu vor renunţa nici la UE. Însă, dacă ducem mai departe analogia, fiindcă trebuie să plăteşti mai mult când se scumpeşte combustibilul, ca să nu mergi pe jos, tot aşa sunt necesare eforturi dacă vrei să intri sau să rămâi în clubul european.

]]> http://www.digitalbridges.eu/?feed=rss2&p=6224 0 http://www.digitalbridges.eu/?p=6206 http://www.digitalbridges.eu/?p=6206#comments Tue, 13 Jul 2010 07:24:17 +0000 Emmanuel Vandamme http://www.digitalbridges.eu/?p=6206
under translation
]]> http://www.digitalbridges.eu/?feed=rss2&p=6206 0 http://www.digitalbridges.eu/?p=6094 http://www.digitalbridges.eu/?p=6094#comments Mon, 12 Jul 2010 05:20:58 +0000 Daniel Colagrossi http://www.digitalbridges.eu/?p=6094

Meltem Türkeri, Nesim Kurnaz